Ploaie, vint si alte nimicuri

Cind ploua Chisinaul devine o mare baltoaca. Da.

Astazi nu este cea mai buna zi pentru a iesi din casa daca nu ai stricta necesitate sa o faci. Eu insa am decis sa merg totusi biblioteca, pentru ca azi e cica prima mea zi in regim militar. E drept ca m-am trezit la 9 … apoi am mincat tort cu ceai, apoi a venit tata si am discutat indelung cu el teoria familiei, apoi am privit un episod din Grey’s Anatomy …  Apoi am mincat peste umplut. Insa era abia 12, asa ca regimul militar avea sa inceapa de la amiaza. Zis si facut.

Plus ca se spune ca e bine sa iesi in societate, sa iei niste aer curat, sa schimbi locul in care lucrezi, ca sa fii mai creativ. Si asa ca eu mi-am adunat tot curajul, m-am imbracat gros, am strins toate obiectele necesare pentru o zi productiva de studiu(laptop, incarcatoare, casti, pix, carnet, apa, ciocolata neagra – cica e benefica proceselor cognitive – biscuiti, ruj igienic de buze, manusi, fular, shervetele, buletin de identitate si altele), mi-am cautat umbrela inca de pe cind aveam 15 ani si…  am pornit.

Prin metoda obisnuita familiei mele (scos mina pe fereastra + analizat comportamentul/ echipamentul a cel putin 5 persoane de afara) facusem deductia ca afara este un pic racoare, insa nici nu ploua si nici nu bate vintul. Buun. Desigur insa, numa am scos nasu afara, a inceput sa ninga/ploua, batea vintul si curgea apa shiroaie de nu stiam cum si unde sa mai pasesc ca sa nu intre apa in cizmele mele de toamna, gaurite deja la talpa de atita drum batut pina la biblioteca si inapoi. Si pina la Blinoff si inapoi. Si pina la Bier Platz. Si etc.

Am pierdut si troleibuzul –  a trecut prin fatsa mea cind eram la semafor. De cind sunt cetatean exemplar al Chisinaului ( trec strada la trecerea de pietoni, ma deplasez cu transportul public si nu dau inapoi tichetul la controlor cind cobor, pastrez hirtiutele si alte gunoaie marunte in buzunar/geanta vreo 10 minute pina gasesc un cos de gunoi, ajut babute pe strada sa ridice leutsii pierduti de pe jos etc) mi-am amintit si ce inseamna sa fii frustrat de pierderea unitatii de transport… Daca mergi cu rutiera – nu astepti atit de mult, sau daca astepti, macar nu astepti cu gindul ca uite ai pierdut numa ce 110 – pentru ca ele sunt asa de multe ca nu mai stii daca in fatsa ta a trecut 140 sau 111. Ei dar ce sa faci.

Azi picura in troleu. Da, inca o amintire din timpurile demult uitate.

Drumul de la statie pina la biblioteca a fost o provocare –  strada pe care trebuia sa o traversez era nici mai mult nici mai putin, sub apa. Masinile merg cu viteza, stropesc copacii si calatorii care nu isi dau seama ca in asa conditii trebuie sa se tina pe partea dreapta a trotuarului. Si, ajung eu la trecerea de pietoni –  adica acolo unde stiu eu ca este, caci de vazut, ea nu se vede. In fatsa mea stau vreo 4 domnisoare fitsoase –  una era incaltata in cizme de piele intoarsa cu toc subtire, alta in pantofi albastri cu platforma –  tot de piele intoarsa. Ambele aveau fustite minuscule si scurte subtirele pina la talie. Celelalte 2 pareau sa aiba mai multa minte –  uita-te fe fereastra fata hai inainte ca sa iesi afara imbracata totalmente neadecvat pentru o zi de 3 decembrie, cu ploaie, ninsoare si vint. Cum zicea un prieten de al meu –  in asa cazuri, sunt 2 tipuri de exclamatii “Oau, frumushika foc, ia ce picioruse” si, mai potrivit in cazul dat “Oau ce proasta e”.

Mai in scurt, shedeau ele si discutau cum sa treaca strada. Caci, cine calca in apa cu cizme de piele intoarsa (sau, in rusa, de замш)? Probabil ca tot fetele care ies din casa pe timp de ploaie in acele cizme…

Eu am mers vreo 20 metri si am trecut strada la o trecere pietonala un pic mai sus. O trecere care se vedea clar, nefiind sub apa.

Am ajuns la biblioteca. Fetele in замш erau inca acolo.

Casa cea Mare

Fructul oprit este mereu cel dorit. Pentru noi ( eu, sora, si verisoara) aceasta era Casa cea Mare.

In Casa cea Mare nu se intra decit cu ocazii speciale sau cu sarcini bine definite: de dus, de adus, de spalat, de aranjat, de schimbat. Doar la sarbatori casa era cu usile deschise –  eheee, ce bucurie pe capul nostru. In celelalte zile, usa era inchisa cu lacata , dar noi stiam unde e cheia. Nu o data ne-am ascuns acolo cind voiam sa scapam de sarcinile zilnice de gospodarie . Descoperisem si un mod de a inchide usa dupa noi si de a pune lacata la loc, prin fereastra de la calidor (coridor). Asta asa, ca sa nu vada bunica ca suntem in casa…

In Casa cea Mare era mereu racoare –  fiindca ferestrele si jaluzelele erau mereu inchise. Acolo mirosea a curat –  chiar daca se facea curatenie doar de 2 ori pe an, de Hram si de Pasti. Dulapurile erau pline de haine –  le masuram pe toate –  pulovere vechi, insa pastrate bine, paltoane, fuste si pantaloni retro, rochia de mireasa a mamicii mele, cu tot cu voal si pantofi…  Dulapurile aveau si oglinzi mari pe usi –  perfect pentru a organiza parada de moda. Asta pina cind locatia noastra nu era descoperita. Din cauza risetelor, desigur.

In alte zile, devoram sertarele pline de jucarii, papusi, ornamente pentru brad… Si fotografii. Imagini alb negru, devenite maro, sau mai nou, cum se zice, sepia. Baietii si fetele aveau aceeasi frizura, toti erau mereu in pozitie drepti, nimeni nu zimbea, toata lumea se uita in cadru –  fotografierea pe atunci era un lucru serios, un moment pentru care oamenii se pregateau indelung, faceau si baie :)

Ce frumosi erau oamenii in trecut –  atit de simplu imbracati, insa atit de senini, atit de calmi, atit de …  fericiti. Chiar daca viata era atit de grea. Incercam apoi sa descoperim cine e cine, prin asocieri si deductii … uneori aparea aceeasi haina in diferite fotografii, aceeasi casa, acelasi copac. Multe fotografii aveau pe spate scris anul. Unele aveau doar niste nume.

Si ce obicei frumos, sa daruiesti fotografii colegilor de clasa ! Parintii mei au o multime de fotografii trimise de catre colegii de clasa sau de facultate :  “Pentru S, ca amintire de la V” :)  Era un fel de Facebook, dar mai privat.

Portocale si Banane

Unul din beneficiile de a fi acasa este ceaiul care este mult mai gustos decit oriunde in alta parte, chiar daca este tot Lipton negru cu 2 lingurite de zahar ( trebuie sa trec la miere, sau la ceai fara indulcitori, stiu, dar nu am de gind sa o fac degraba). Desigur, la ceai mai merge bine si o bucatica de piine prajita cu unt, si o discutie cu mamica despre timpurile pe care eu le tin inca minte, iar verisoarele mele ce sunt cu 9 ani mai mici, nu.

Bucuria de a petrece Hramul la tsara.

“Ehe, dap ce bucurie era…  taiam 10 gaini, faceam galushte si rasol, peste tot era curat si frumos, se auzea muzica de la club, tot satul era chitit si cu dispozitie buna… Veneau oaspetii la noi pe 2 zile, iar noi nu ne gindeam ca suntem obositi, ca am depus atit de mult efort, ci pur si simplu ne bucuram sa ne vedem rudele” …

Tin si eu minte aceste momente, acest sentiment de bucurie. Cind oboseai, te chinuiai o saptamina intreaga pentru 2 zile de hram. Cind traiai in asteptarea oaspetilor, si faceai totul pentru a fi o gazda buna si a-i primi cum se cuvine. Cind nu te gindeai ce vor aduce acestia, dar te bucurai de orice marutis. In cazul meu, ma bucuram cel mai mult de portocale si banane –  cindva, acestea erau un lux, si le mincam doar de 3 ori pe an –  la Hram, la Pasti si la Craciun/ Anu Nou.

Acum insa, poti sa cumperi banane si portocale de la fiecare colt. Dar nu mai am unde merge la Hram.

Chisinau :)

De ce iubim Chisinaul ? Pentru ca este un oras verde. Cu parcurile sale putin amenajate ce ofera ideea de libertate si salbaticie.

De ce iubim Chisinaul ? Aici parca nu sunt reguli. Sau daca sunt, ele nu sunt urmate. Multi nu au cei 7 ani de acasa, iar amabilitatea, rara cum este ea, este privita lung si cu admiratie, ca pe un fenomen rar.

De ce iubim Chisinaul ? Hirtii, sticle de plastic, gunoaie.  Gunoaie. Oameni.

De ce iubim Chisinaul ? Pentru ca are de toate. Are si oameni buni. Are evenimente, are miscari culturale. Are miscari. Punct.

De ce iubim Chisinaul ? Saracie. Mindrie. Lipsa de cultura. Superioritate nemeritata, obraznicul maninca praznicul.

De ce iubim Chisinaul ? Noaptea el este altul. Localurile sunt arhipline –  pe linga Andy’s, mai avem si Foisor, La Placinte, Celentano. Palatul National. Tucano, Carlsberg Pub. Bier Platz. Avtobuz. Localuri pentru toata lumea – scumpe, ieftine, tematice. Cu bere, cu pizza, cu terasa.

De ce iubim Chisinaul ? Avem magazine deschise pina la ora 11, sau 24/24. Avem  lactate gustoase, avem bere ieftina.

De ce iubim Chisinaul ? Ca este mic si comod. Dar nu, eu nu as zice ca este mic. Doar ca poti ajunge de la Riscani in Centru in 4 minute  ( record personal, cu 110). Din cauza acestor rutiere insa, ambuteiajele si traficul este infernal. Si mai pui ca banii nu ajung in buzunarele statului, ci a unor….  businessmani. Insa aceasta este cu totul alta tema, discutata pe larg in presa si pe bloguri.

De ce iubim Chisinaul ? Avem bloguri. Avem oameni ce gindesc. Avem oameni ce fac. A, dar am mai zis asta. Avem miscare.

De ce iubim Chisinaul ? Mai mult decit toate, avem potential.

Azi

Am intrat in patima zumzi :)  Am fost la bowling, am mincat raci si crevete, acum merg la sport.

Nu stiam unde e sala, cum arata, insa… era reducere, si deci, aveam un impuls sa iau acel voucher. Plus ca voiam sa merg la sport, sa fac miscare….  insa imi lipsea impulsul. Uite ca a fost si el.

Cam greu am gasit eu acel V-Step. Bine ca retinusem adresa, Decebal 63 :))))

Sala mica, vestiar minuscul, fara dush, la etajul de jos al magazinului Varna. Nu as fi gasit de nu cinta muzica tare. Cred ca de aia o si lasa tare, inainte de program –  ca sa stie lumea unde sa mearga.

Instructoarea nu vorbeste romana, si nici nu o intelege –  sau se face. Am vb eu cu ea in rusa, insa, cind au venit celelate fete-  mai mici, de liceu –  mi-am dat seama ca da, intr-adevar, lumea nu mai stie rusa, in zilele noastre. si e pacat. da, vrem sa se vorbeasca romana in magazine si pe strada, pentru ca e limba de stat. Insa e pacat ca nu VREM sa cunoastem o alta limba, una grea, cunoasterea careia ne ofera avantaje peste hotare. Dar ok, asta e. Eu tot din aceasta cauza am uitat rusa. Pentru ca DIN PRINCIPIU nu o mai vorbeam acasa, la mine in tsara. Insa am inceput sa o vorbesc peste hotare. Si sunt mindra ca stiu rusa, asa cum o stiu, dar o stiu.

Au trecut multi ani de cind nu am fost la asa fel de antrenamente in grup. Si da, eram eu si fete mult mai mici decit mine. Si stiam ca ele ma vedeau mare. Pentru ca si eu, cind eram clasa 10, credeam ca la 27 ani voi fi casatorita si voi avea copii. Acum insa, cind am ajuns la 27 ani, nu am copii, nu sunt casatorita…  dar sunt fericita.

Culture in Milano

Februarie 2012

Am petrecut 4 ani jumatate in Milano, capitala europeana. Da, consider ca nu prea ai ce face in Milano, insa, eu nici nu prea am incercat sa descopar acest oras. Poate din cauza banilor, a timpului, lipsa unei companii adecvate sau pur si simplu …  din lene. Da, in acei 4 ani jumate de studentie, am vazut multe camere de camin, vreo 2 discoteci ( in anul 1), cantina, sali de curs, biblioteca, interiorul magazinului Baldinini, oficiul SDA, strazile in raza a 1km de camin, vreo 2 parcuri si …  cam atit. Nici un muzeu, nici un teatru…

A, da, am fost la La Scala. In anul 3.

De aceea, cu ocazia acestei veri, cind am invatat sa merg pe bicicleta, am inceput a avea pofta de aventuri. Sau poate din cauza ca stiam ca plec degraba, am decis ca nu voi mai sta acasa. Asa ca atunci cind s-a ivit posibilitatea de a merge la o expozitie de fotografie, am zis ca da, merg.  Parea interesanta ideea, mai ales ca posterul reprezenta o fata semi-goala. E clar de ce baietii au vrut sa mearga, e clar si de ce au vrut sa ma ia si pe mine. Sa nu para ei obsedati, desigur.

Am ajuns acolo cam devreme, pentru ca nu stiam ca expozitia se deschide la 6:30. Aveam deci cam o ora la dispozitie, timp in care am vizitat Cimitero Monumentale .  ( A, da, in acei 4 ani jumate, vazusem si asta –  cu ocazia vizitei lui Claire, desigur, nu singura si nesilita de nimeni)  Am mers noi de colo colo, vreo 10 minute, dar nu prea ne-am retinut caci baietii nu au fost atit de impresionati de grandoare ca si mine. Eu am dat vina pe timpul posomorit si pe copacii dezgoliti de iarna….  Este frumos acolo,  caci nu vezi doar morminte, ci vezi viata unor oameni ce deja nu mai sunt….

Oricum, fiindca era si un pic racoare, am decis sa ne delectam cu o cafea. Am intrat intr-o cafenea, unde, spre surprinderea noastra, nu se servea doar cafea, ci erau si mini-sandwiches la tejghea. Noi nu eram satui, si deci, am golit cam  jumatate din gustari, am baut cafeaua, si astfel am ajuns la expozitie gata sa analizam sensul ascuns al fotografiilor.

Semnificatia era chiar ascunsa de-a binelea, asa ca vinul cu care am fost serviti la expozitie a facilitat un pic procesul analizei imaginilor.  Expozitia in sine era doar de vreo 10 foto, cam stranii, modificate la calculator. Noi ne simteam destul de aristocrati, cu paharele de vin in mina si cu brinza in servetel, asa ca, in vreo 15 min ( cit a durat sa finisam vinul) am avut si verdictul final.

In majoritatea imaginilor erau cite 2 persoane, una alba si alta de culoare, sau, un baiat si o fata, cu capetele schimbate intre ele. Noi am decis pina la urma ca pozele reprezinta necesitatea oamenilor de a se intelege unul pe altul, mai ales in cazul diferentelor de gen si rasa.  Am avut sau nu dreptate, asa si nu am aflat, insa vinul a fost bun :)